"Într-o lume toxică, a mânca sănătos este un act de responsabilitate"





Plantele aromatice (1)


       Fruct al unui mic arbust,
       Cu arome iuţi şi tari,
       Dă şi apei chioare gust,
       Dacă ştii cât să presari...
            (adaptare dupa Al. Clenciu)  

   Importanţa plantelor aromatice  (condimentare) în bucătărie este bine cunoscută. Unele plante sunt cunoscute, altele sunt folosite mai rar, sau pur şi simplu au fost uitate.
   În cele ce urmează mă voi strădui să vă prezint cele mai importante plante aromatice şi în special acelea care cresc sau se cultivă în ţara noastră. Poate se vor gândi şi cultivatorii de legume să diversifice gama de plante, dacă dvs. le veţi cere.
Plantele aromatice se pretează foarte bine la cultivarea lor în ghivece şi jardiniere pe balcon sau terasă.
   Se folosesc în stare proaspată, uscată, congelată sau conservată.
   Conservarea se poate face fie numai în soluţie de sare sau oţet, fie combinat.
   După recoltare, plantele se spală bine la jet de apă de 3-4 ori, apoi se desprind frunzuliţele şi se pun la uscat pe un ziar, într-o încăpere întunecoasă. După uscare, se păstrează în săculeţi de pânză sau în pungi de hârtie. În acest fel se pot utiliza pînă la recolta din anul următor.
   Congelarea plantelor este folosită destul de des. Plantele se pun în punguţe de plastic în cantităţile cerute de reţete. Plantele se pun în mâncăruri aşa congelate. O metodă interesantă, este aşezarea lor în formele pentru cubuleţe de gheaţă, acoperite cu apă, congelate şi apoi folosite la diverse preparate punând în mâncare cuburile congelate.
   Conservarea se face în borcănele de 3-400 gr. Aşezăm frunzuliţele în borcane, apoi turnăm deasupra o soluţie fiartă făcută din 1/3 până la 1/2 oţet din vin de 9 grade (după gust) , restul  apă şi puţină sare.
O alta metodă, amestecăm frunzuliţele plantelor cu sare 50 gr./Kg şi apoi le aşezăm în borcănele cât mai presat cu putinţă. Plantele conservate în acest fel se pot păstra 2-3 ani.
   Toate plantele aromatice au şi proprietăţi medicinale, terapeutice.



   Anason (Pimpinella anisum):
  
   Face parte din familia pătrunjelului, creşte cam până la 30-35cm
înălţime. Anasonul este originar din Asia Mica răspândindu-se apoi în toată Europa. Se folosesc atât frunzele cât şi seminţele. Are un gust dulce-picant, aromă uşor mentolată.
   Se pretează la prepararea diferitelor băuturi sau ca aromatizant la prăjituri, budinci, îngheţată, bomboane, etc.
   Ceaiul de anason ajută la digestie, calmează durerile abdominale şi colicile intestinale.

     Asmăţui/Hasmaţuchi (Anthriscus cerefolium):
    
         Este o plantă din familia pătrunjelului cu fruze de un verde pal, creşte pînă la o înălţime de cca 40 cm. Planta provine din Asia.  Are un gust între pătrunjel şi anason. Asmăţuiul se foloseste la supe, salate, sosuri.




    Busuioc (Ocimum basilicum):

        Busuiocul face parte din familia mentei. Este originar din extremul Orient. Este considerat regele mirodeniilor (basilicum). Se recomandă să fie folosit în stare proaspătă. Uscat, mai pierde din aromă. Este folosit la o multitudine de mâncăruri, sosuri, fripturi, etc.

   Ceapa arpagică (Allium schoenoprasum):

   Planta provine din Asia centrala. Are miros şi gust fin de ceapă. Creşte pînă la 30 cm, dar nu face bulbi mari. La noi în ţară deseori se face confuzie între arpagicul pentru plantat şi ceapa-arpagică, care este ceva diferit. Se folosesc numai frunzele verzi. Se pot congela pentru iarnă fără să piardă din proprietăţi.
   Este utilizată în stare proaspătă mai ales ca aditiv la supe, salate, sosuri, preparate din ouă. Prin fierbere se distruge gustul şi mirosul.


   Ceapa eşalotă (Allium Ascalonicum):

    Această plantă provine din zona Asiei Mici, fiind adusă în Europa de către cruciaţi. La noi, eşalota mai este cunoscută şi sub denumirea de cepşoară, denumirea de hasmă sau haşmă provine din limba maghiară şi este folosita în jurul Oradiei.. Aroma eşalotei se regăseşte între ceapă şi usturoi dar mai atenuată. Bulbii se folosesc în stare crudă la salate sau fierţi la supe, sosuri, garnituri la preparate din carne. Se păstrează peste iarnă la fel ca ceapa obişnuită. Celebra supă de ceapă franţuzească se face cu ceapă eşalotă.





Ceapa de tuns (Alium fisulosum):

   Planta este originară din Asia  de Nord. Are frunze verzi, subţiri ajungând pînă la 30-35 cm.
   Se folosesc numai frunzele. Bulbii nu sunt comestibili. În Japonia şi China, este unul din principalele ingrediente. Are un gust mai fin decât ceapa verde obişnuită.  Se pretează foarte bine la cultivarea în lădiţe sau ghiveci, pe balcon.
   Se foloseşte la prepararea salatelor sau ca garnitură la rasolul de carne sau peşte.





      Ceapa de bulb (Allium cepa):

       Ceapa de bulb sau ceapa comună, obişnuită, provine din zona Asiei, dar a ajuns în Europa acum câteva mii de ani. Ceapa are mai multe varietăţi, albă, roz, roşie, violet, violet închis. Deasemenea diferă prin format, rotund, oval, plat, etc. Cititorii poate îşi mai aduc aminte de renumita  ceapă albă de Buzău, dulce şi fragedă, astăzi aproape dispărută, sau de ceapa roşie de Turda, care se găseşte şi  ea destul de rar.
   Cât despre folosire, nu cred că este nevoie să scriu ceva!...


      Chimenul (Carum Carvi):

      Chimenul este o plantă aromatică care creşte în toată Europa. Se folosesc fructele care au un aspect de semilună. Este folosit la condimentarea diverselor supe şi mâncăruri, la condimentarea brânzeturilor, a unor sortimente de pâine. De asemenea este folosit pentru prepararea unor băuturi alcoolice. Are acţiune calmantă asupra colicilor intestinale.

     Chimionul (Cuminum cyminum):

     Chimionul este o plantă aromatică de la care se folosesc seminţele, de formă alungită, de culoare cafeniu-verzui şi au striuri albe. Este mai deschis la culoare faţă de chimen. Are întrebuinţări asemanatoare. Gustul şi mirosul este mai pronunţat.

      Cicoarea (Cichorium Intybus):

      Cicoarea este o plantă comestibilă, cunoscută încă din antichitate. Frunzele seamănă cu ale păpădiei, dar cicoarea face flori albastre. Frunzele au un uşor gust amărui, se folosesc pentru asortarea unor salate dar şi a unor mâncăruri.
      Din rădăcina de cicoare se face un binecunoscut înlocuitor de cafea. Acesta s-a fabricat la noi în ţară încă de la sfârşitul  secolului XIX, era cunoscut sub denumirea de Frank (numele fabricantului), de prin 1950 schimbat în Cicoare, apoi Enrilo, se prezenta în cutii de carton sub o formă presată. Prin 1970, a mai apărut un sortiment numit Menado, care avea şi zahăr adăugat. Se folosea dimineaţa la prepararea cafelei cu lapte.
   Frunzele de cicoare se recoltează în lunile mai-iulie iar rădăcina în septembrie-octombrie.


   Cimbrul (Satureja hortensis):

   Cimbrul are origini europene. Creste pînă la 20-30 cm înălţime.
Este o plantă cu o aromă puternică. Florile sunt mici, de culoare albă sau roz-pal.
   Se folosteşte ca aromatizant în special la preparate din fasole, linte, varză. Deasemenea este nelipsit din murăturile de varză, castraveţi, gogonele.
   Cimbrul se păstrează uscat, cu crenguţe cu tot. După uscare, frunzele şi florile se pot desface de pe crenguţe, se macină praf şi se păstrează în recipiente închise foarte bine. Crenguţele se păstrează separat şi se folosesc la murături.




           Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris):

           Cimbrul de cultură este asemănător cu celălalt cimbru, are aceleaşi proprietăţi şi este tot atât de aromatizat.
Ambele soiuri se cultivă în grădini şi sunt greu de deosebit o varetate de alta.



      Cimbrişorul (Thymus serpyllum):

     Cimbrişorul este ruda sălbatică a cimbrului de cultură. Popular mai este numit lămâiţă sau iarba cucului. Are flori roz, ciclam sau purpurii, este folosit şi ca plantă decorativă.
Cimbrişorul înafara utilizării ca condiment, este foarte des întâlnit în medicina naturistă, sub formă de ceai sau infuzie, având acţiune diuretică şi antiseptică. Florile lui sunt foarte căutate de albine. Mierea de cimbrişor are un parfum deosebit.


       Cresonul (Lepidium sativum):

   Este o plantă de cultură, dar se mai găseşte şi în flora spontană, mai ales în sudul ţării. Este originar din Orientul mijlociu. Egiptenii îl ţineau la mare cinste. Popular se mai numeşte şi hreniţă. Frunzele sunt folosite ca adaos la diverse salate, dar pot fi folosite şi ca atare. Din seminţe se obţine o pastă ca un muştar, foarte apreciată ca condiment.
   Are un gust uşor iute, dă o senzaţie răcoritoare,  de prospeţime.
   Se pretează foarte bine la cultivarea în ghivece sau jardiniere. Din păcate trebuie consumat în stare proaspată, deci nu poate fi conservat.


      Cresonul de izvor (Nasturtium officinale):

      Cresonul de izvor cunoscut şi sub denumirea de creson de baltă, de fântînă, de râu sau năsturel, creşte în flora spontană în zone cu multă umiditate, uneori chiar prin apă. (Este interzisă recoltarea lui în locuri unde pasc oi datorită posibilei infectări cu o nematodă periculoasă pentru om). Vara are mici flori albe, cu patru petale.
      Provine din Persia (Iran), de unde s-a răspândit mai peste tot. În China este folosit de peste 1500 de ani.
      Gustul este acrişor, uşor amărui, puţin iute, datorită sulfului pe care îl conţine.
      Se foloseste ca aditiv la diferite salate, sosuri, paste pentru tartine. Nu se prepară termic, deoarece pierde toate calităţile. De regulă, nu se amestecă cu alte plante aromatice.
      Se consumă doar în stare proaspătă; nu se poate conserva.
      Se pretează bine la cultivarea în ghivece sau jardiniere, dar necesită foarte multă apă.

   Fenicul (Foeniculum vulgare):

   Mai este cunoscut sub numele de finchin. Este o plantă erbacee aromatică, ce poate ajunge pînă la o înălţime de 1,5-2 m, de origine mediteraneeană. Frunzele sunt asemănătoare cu mărarul, iar florile au o culoare galben-aurie dispuse în umbrele mari. Seminţele au un gust uşor dulceag şi mentolat. Mirosul este asemănător anasonului.
   Pentru aromatizarea preparatelor se utilizează seminţele uscate şi măcinate. Se păstreaza în recipiente închise ermetic.
   Frunzele sunt folosite pentru condimentarea murăturilor de castraveţi şi mai rar la gogonele. Vezi: <<<>>>


     Fenicul dulce (Foeniculum azoricum):

   Feniculul dulce sau feniculul de Florenţa, a fost selectat pentru a produce bulbul de la baza plantei cât mai mare. Bulbul este folosit ca aditiv la salate sau consumat ca atare, ca garnitură la diverse mâncăruri.



   Hreanul (Armoracia rusticana):

   Hreanul este binecunoscut în toată lumea de peste un mileniu.
Este originar din sud-estul Europei, mai precis din peninsula Balcanică.  
   Popularitatea lui se datorează calităţilor sale atât medicinale cât şi culinare.
   Hreanul este cel mai bun conservant natural. Nu există nici-un fel de murături gustoase fără hrean.




Plantele aromatice (2) I-R >>>

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu