Salvia (Salvia officinalis):
Salvia (jaleş, salbie), este o plantă erbacee cu flori mici, divers colorate. Face parte din familia mentei. Este originară din regiunile mediteraneene, de unde s-a răspândit în toată Europa.
La noi în ţară este plantă de cultură, cu frunze oval-lanceolate, acoperite cu peri fini de culoare argintie sau cenuşie. Salvia are un miros plăcut, gust uşor amărui.
Frunzele de salvie se recoltează înainte de înflorirea plantei, în luna mai şi iunie. Se culeg la orele amiezii şi apoi se pun imediat la umbră să se usuce.
Se întrebuinţează în cantităţi mici (fiind foarte aromată) la diferite mâncăruri cu carne de porc, gâscă, raţă, viţel, vânat, la sosuri şi ceaiuri.
Schinduf (fân grecesc, molotru), este o plantă erbacee din familia leguminoaselor. Are frunze oval-lungăreţe dispuse câte trei asemănător trifoiului, cu flori mici alb-gălbui. Din flori se cresc păstăi subţiri, lungi de cca 10 cm în care se găsesc seminţe de formă dreptunghiulară sau conică de culoare galben-maroniu. Seminţele măcinate sunt puternic aromate cu un gust dulce-amărui, de zahăr ars.
În România se găseşte în flora spontană mai ales în partea de sud a ţării. Ţăranii o folosesc ca nutreţ pentru vite.
Se utilizează frunzele proaspete sau uscate şi seminţele uscate şi măcinate, la preparate de panificaţie, la mâncăruri cu carne, salate.
Este o plantă erbacee care creşte pînă la 1-2 m înălţime. Provine din Mesopotamia (Iraq) şi India. Planta ca atare are un miros neplăcut.
Se folosesc seminţele uscate, si/sau prăjite, care au un gust pregnant de nucă. Tot din seminţe se prepară uleiul de susan.
Seminţele de susan se adaugă preparatelor de panificaţie ( ex. covrigii cu susan), diferitelor mâncăruri cu carne şi legume. Din seminţe de susan se prepară cunoscuta pastă tahini. Uleiul de susan este folosit ca aromatizant. Nu este recomandat pentru prăjeli, decât în amestec cu alt ulei.
Ştevia românească, dragomir, dragavei sau macrişul cucului, (a nu se confunda cu stevia dulce - Stevia Rebaudiana ) este o plantă erbacee care creşte peste tot în România, în zone mai umbrite, pe lângă drum, pe lângă gard, pe liziera pădurilor, ogoarelor, pe lângă păşunile montane, etc. Are frunze care seamănă cu ale macrişului este suculentă şi are un gust acrişor, uşor amărui. (Se pare că face parte din familia macrişului). Se consumă frunzele proaspete de la apariţie - aprilie, până prin septembrie, (se evită frunzele îmbătrânite) ca atare, sau în combinaţie cu alte legume.
Se adaugă la diferite salate de legume, ciorbe, sosuri.
Era foarte cunoscută înainte de 1989, găsind prin alimentare, conserve cu frunze de ştevie la discreţie.
Ştevia este bogată în fibre, potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc şi vitaminele A, C, E şi K
Normalizează nivelul zahărului în sânge, scade pofta de dulciuri, controlează apetitul şi scade pofta de alimente grase. Echilibrează nivelul glicemiei, un bun reglator al tensiunii arteriale, etc.
Dacă am avut contact cu urzicile, zdrobim o frunză de ştevie şi tamponăm zona. In câteva minute, usturimea provocată de urzică, dispare.
Este o plantă perenă cu tulpina dreaptă, ramificată, cu frunze lanceolate şi flori alburii. Tarhonul creşte sub formă de tufă pînă la 60-80 cm înălţime.
Frunzele de tarhon se folosesc verzi, conservate sau uscate. Aroma cea mai pregnantă o au frunzele conservate în oţet. În pofida părerii unora, tarhonul uscat nu pierde din aromă decât foarte puţin. Trebuie păstrat în recipiente închise ermetic. În stare uscată poate fi folosit de persoanele care nu suportă sarea şi oţetul.
Tulpinile după ruperea frunzelor, nu se aruncă. Se pun la uscat, iar apoi se pot folosi la condimentarea murăturilor, precum castraveţii şi gogonelele. Tarhonul are şi proprietatea de a face murăturile mai crocante.
O altă întrebuinţare a crenguţelor de tarhon, este aromarea oţetului. Se taie mărunt crenguţele proaspete şi se pun în oţet din vin de 9'. Se foloseşte la acrirea şi condimentarea ciorbelor.
Altă însuşire a tarhonului se datoreşte aromei puternice, poate înlocui sarea.
Ciorbele ardeleneşti de fasole sau cartofi cu afumătură şi condimentate cu tarhon, sunt renumite.
Este o plantă legumicolă care creşte pînă la 70-80 cm, de origine europeană. Are frunze mari penate, florile sunt mici de culoare albă. De la ţelină se folosec frunzele şi rădăcina. Tulpina poate fi folosită doar dacă este tânără. Altfel este tare şi cu un gust înţepător.
In Europa de vest a apărut o varietate de ţelină de la care se folosesc doar frunzele şi tulpinile.
Frunzele de ţelină se folosesc în stare proaspătă sau uscată pentru condimentarea ciorbelor, sosurilor, etc. Rădăcina se foloseşte la fel, pentru ciorbe, supe, sosuri, salate.
Face parte din familia cepei. Este cel mai cunoscut aliment, condiment, medicament. Nu insistăm asupra calităţilor şi utilizării, deoarece sunt binecunoscute de toata lumea.
Atrag atenţia că toate calităţile usturoiului se regăsesc în usturoiul românesc.
Usturoiul importat din ţări precum China, Turcia, Olanda etc. este nociv. Este iradiat şi tratat cu sulfat de cupru, pentru a nu încolţi şi a fi "proaspăt" timp îndelungat. Combinaţia dintre sulfatul de cupru şi elementele conţinute de usturoi se transformă în otravă şi nu medicament. Cine doreşte probleme stomacale şi intestinale să consume usturoi de import de la mall!. Cine doreşte să fie sănătos, să mănânce usturoi produs în România!
In 1996 doi cercetători români Mirghiş E. şi Mirghiş R. au obţimut un nou soi de usturoi, numit Allium sativum Luris care are frunze de culoare verde-albăstruie, acoperite cu pruină. Căpăţâna cântăreşte 50-60 gr, având un număr de 15-23 căţei.
Cum preparăm mujdei sau scordolea: AICI <<<*>>>
Usturoiul sălbatic (popular: samuraslă, pur), este o plantă care apare în flora spontană dar este şi cultivat. A nu se confunda cu leurda! Florile au o culoare purpuriu-violacee, asemănătoare cepei.
Se consumă frunzele, subţiri şi îngustate spre vârf. Are un gust şi o aromă mai fină decat a usturoiului de cultură. Se pretează bine pentru cultivare în ghivece şi jardiniere. Are nevoie de umezeală.
Se consumă proaspăt. Nu se poate conserva.
Vişinul turcesc sau vişinul sălbatic, este un arbore care creşte pînă la 5-6 m înălţime, dar poarte ajunge pînă la 8-10 m, originar din zona mediteraneeană, sa răspândit şi la noi în ţară, preponderent în sud, dar şi în rest, crescând pe coastele însorite.
Frunzele arborelui sunt aproape identice cu ale vişinului obişnuit. Face flori mici, albe şi frumos parfumate. Fructele de 6-8 mm diametru, au culoare vişiniu închis spre negru, sunt comestibile, dar au pulpa foarte subţire şi cu gust amar.
Se folosesc sâmburii vişinelor, care sparţi şi măcinaţi, au un gust amărui, asemănător migdalelor amare. De regulă, sâmburii sunt păstraţi întregi şi se sparg numai în momentul folosirii.
Condimentul se adaugă la diferite preparate de patiserie.
Prin macerare sau fierbere, din pulpă se poate face un suc foarte concentrat, cu gust puternic amar, care se foloseşte la aromatizarea şi colorarea unor băuturi alcoolice.
Plante aromatice (1) A-H
Plante aromatice (2) I-R >>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu